Imperiul Roman

 

          Incepand inca din 364 IHr actori din Grecia au fost trimisi la Roma pentru a sustine piese de teatru in cinstea zeilor si pentru a amuza persoanele saturate de ciuma. Acesti actori i-au inspirat pe localnici sa isi dezvolte piese proprii, numere de mima si farse triviale ce includeau elemente de dans.

 

Cultura romana, care a eclipsat-o pe ce greceasca in jurul celui de-al III –lea secol DHr, a fost influentata in multe feluri de catre modelele grecesti. Totusi, in dans, romanii au schimbat ideea de echilibru si armonie, care ii caracteriza pe greci, insistand mai ales pe spectacol si mima. Dansul insusi aproape ca disparuse.

Teatrul roman isi are originile din 240 IHr, cand aveau loc jocurile publice in urma victoriilor primelor razboaie punice. In cadrul acestor sarbatori se jucau comedii si tragedii, incuzand si piese dramatice, muzicale sau de dans. Conform scriitorului Plutarch, dansul includea trei elemente: miscarea, pozitia si indicatia, ultima fiind un gest care scotea in evidenta cateva obiecte din apropierea artistului.

 

Astfel de programe alimentau dragostea romanilor pentru spectacol. Dorinta lor de a vedea o scena “agitata”,  plina cu oameni a dus la programe care aveau loc in cele mai vaste locatii. Teatrele conventionale au fost inlocuite de circuri si de arene. Pentru a duce mai departe acest inteles unui public si mai numeros, gesturile artistilor trebuiau sa devina mai crude si mai aspre. In cele din urma talentul artistilor a fost risipit, iar odata cu aceasta pierdere de maiestrie si-a pierdut si prestigiul social. Dansatorii, care erau onorati si respectati de catre greci, au devenit putin mai mult decat sclavi pentru romani.

 

Totusi spectacolele oferite romanilor prin majoritatea dansurilor, cele sociale si domestice erau de asemenea executate pana la o anumita limita. Majoritatea acestora aveau fie o natură religioasa, fie de ritual. Ei doreau sa ii multumeasca pe zei. Dansurile erau facute si cu scopul de a distra, de cele mai multe ori impreună cu piese de lupta.

Totusi, in general, dansul nu reprezenta o preocupare importanta. Cunoscutul orator Cicero a spus intr-un discurs ca niciun om nu danseaza cand este nebaut, decat daca nu cumva este nebun, nici in singuratate sau la o petrecere sobra, dansul este cel din urma companion al petrecerilor prelungite, a ocaziilor cu fast si de rafinament.

 

Odata cu cresterea Imperiului Roman, dansurile profane cunosteau influente exotice. Oameni din Africa si pana in Marea Britanie au ajuns sub dominatie romana, insa diferitele si strainele miscari si gesturi nu au putut fi niciodata integrate cu adevarat intr-un stil de dans pe care romanii sa-l poata numi al lor.

 

Asemenea pieselor de arta aflate printre lucrurile jefuite, dansurile reprezentau numai inovatie si curiozitate.

In vreme ce dansul in sine a fost diminuat de catre romani, pantomima a devenit o forma a artei demna ea insasi de respect. Sub conducerea lui Caesar Augustus, in aproximativ 22 IHr, pantomima, dans-drama a devenit o forma independenta de expresie artistica. Majoritatea pieselor erau tragedii, iar dansatorii se foloseau de costume si masti. Conform lucrarilor din al II lea secol, ale satiricului grec Lucian din Samosata, pantomima romana era o forma de arta dezvoltata, ce a dus la o utilizare creativa a dansului. Cu toate acestea, romanii au demonstrat o utilitate mai redusa a dansului decat au facut-o grecii, ei exceland in aceasta noua forma de pantomima, dans-dramă.